Tacere.

Era vis transformat in iluzie, transpus in realitate, capatand note diferite, cu dureri nedefinite. A ramas doar termenul:"vis". Acum e deformat, sfaramat si e departe de a fi ca un vis. Se stinge usor, in note maronii,visul primaverii, fumegand.

Fiecare zi trecea cumva meschin, rastignit. Fiecare noua zi incepea fara plusul necesar de optimism, de energie. Dar, totusi, incepea. Continua. Se termina. Existau momente cu lacune, momente proprii, momente izolate, neintelese. Momente dezolante.

Realitate.

Momente cu dureri acute care zdruncinau, macinau, faramitau si omorau in interior. Distrugeau tot ce misca pe dinautru. Tot ce era viu, frumos, inocent, naiv.

Speranta.

Erau ca niste siruri de tornade mintale, sufletesti care mistuiau vidul, lasandu-l gol,rasfirat,distrus,dus.

Agonie.

Exteriorul vidului, totusi ramasese intact. De aici, nimeni nu putea vedea ce se intampla cu adevarat. Doar cei care avea puterea de a descifra stralucirea moarta din privire. Cristalul.

Totusi,de ce ar observa si cu ce rost? Incurajari cu vorbe parca scoase din dictionar,cu filosofii si sentimente platonice. Vorbesc cu sunete muzicale, placute. Ei traiesc. Iar fericirea lor-mi urla in urechi.

Dar...e tacere.

E lent, usor, tacut si..doare. Sau durea. Nici asta. Nu mai e nimic.

E doar tacerea, asteptarea.

Agonia.

Iar exteriorul, e intact.