dezastrul individului.

Vrem prea multe si le cerem. Urlam la cer ca sa le avem si culmea, ne luptam pentru acel ceva. Gasim vointa.Dar natura noastra ne cere sa luptam greu, sa cautam cele mai complicate cai si cel lung drum terminal.

Avem in fata noastra stropi de fericire, dar nu le acordam atentie. Noi avem un tel propus pentru care sa luptam chiar daca asta inseamna sa calcam stropii in picioare pana cand masa lor devine un intreg care se ridica mai apoi asupra noastra.

Vrem stabilitate si sprijin, dar nu oricum si de la oricine. Suntem prea concentrati asupra punctului ochit si nu mai gasit conturul. Il vrem.

Observam ca autostrada de mult s-a terminat si ca am ajuns pe un drum comunal, pierdut in lume, rupt de aceasta. Insa noi mergem dupa punctul nostru ochit.

Din nou stropii de fericire. Stergatoare. Du-si au fost.

Continuam.

Iar acum incepe. Lent incepe sa se manifeste si sa se multiplice. Pune putere si apoi incepe sa urle. Atunci, controlul se pierde, punctul ochit se pierde in zare, iar tu, iar noi, din stapani am ajuns stapaniti de un eu cu comenzi inversate.

Drumul a fost mult prea greu. Suntem obositi... dar ne regasim in al nostru punct ochit. Punct descentrat.

e iarna. e caldura aceea.

Vreau sa ma minti, spunandu-mi adevarul care vreau sa il aud. Sa te simti langa mine cat timp imi vorbesti. Sa stai atat de aproape de mine incat sa poti sa imi incalzesti obrajii rosii de frig si de emotie.Degetele sa ni se impleteasca si incalzeasca reciproc. Sa vad doar sclipirea din ochii mei, reflectata-n ai tai. Si usor...in adierea rece si taioasa a vantului, sa ne pierdem, singuri, in noapte.

o iubire de poet.

E-o iubire de poet,

mai reala decat un gand,

mai dulce decat un vis,

mai trainica decat un iris,

mai boema decat un cantaret.

E-o iubire de poet

care iubeste cu o inima deschisa,

e un sentiment care tradeaza timpul,

iar el umple o foaie nescrisa,

intr-o seara trista, cu eclipsa.

E-o iubire de poet,

cu viata vesnica pe foaie,

silabele sonorizand cu fiecare ploaie

care cade usor,fugar,melancolic,

ca lacrimile fiecarui tanar alcoolic.

E-o iubire de poet,

ca un blestem complet,

venin crescand in inima,

dependenta euforica-n minte,

si e sincera iubirea de poet.

E-o iubire de poet

care incetoseaza judecata

si limiteaza libertatea;

dar nu e vis, nici iluzie,

ci durere si-o poezie.

E-o iubire de poet,

cu o noua intamplare scrisa-n caiet,

si doua perechi de ochi verzi si caprui

care nu se vor da-n laturi.

"E imposibil"- si-au spus.

E-o iubire de poet,

care-si doreste ca nicioadata,

o inviere aici,acum, a eroului de pe foaie,

cu o imbratisare moale si calda,

cu o vorba sincera soptita-n ureche,

cu o pierdere in priviri.

Da,poetul iubeste,

dar nu uita ca totul e doar-

o iubire de poet.

Tacere.

Era vis transformat in iluzie, transpus in realitate, capatand note diferite, cu dureri nedefinite. A ramas doar termenul:"vis". Acum e deformat, sfaramat si e departe de a fi ca un vis. Se stinge usor, in note maronii,visul primaverii, fumegand.

Fiecare zi trecea cumva meschin, rastignit. Fiecare noua zi incepea fara plusul necesar de optimism, de energie. Dar, totusi, incepea. Continua. Se termina. Existau momente cu lacune, momente proprii, momente izolate, neintelese. Momente dezolante.

Realitate.

Momente cu dureri acute care zdruncinau, macinau, faramitau si omorau in interior. Distrugeau tot ce misca pe dinautru. Tot ce era viu, frumos, inocent, naiv.

Speranta.

Erau ca niste siruri de tornade mintale, sufletesti care mistuiau vidul, lasandu-l gol,rasfirat,distrus,dus.

Agonie.

Exteriorul vidului, totusi ramasese intact. De aici, nimeni nu putea vedea ce se intampla cu adevarat. Doar cei care avea puterea de a descifra stralucirea moarta din privire. Cristalul.

Totusi,de ce ar observa si cu ce rost? Incurajari cu vorbe parca scoase din dictionar,cu filosofii si sentimente platonice. Vorbesc cu sunete muzicale, placute. Ei traiesc. Iar fericirea lor-mi urla in urechi.

Dar...e tacere.

E lent, usor, tacut si..doare. Sau durea. Nici asta. Nu mai e nimic.

E doar tacerea, asteptarea.

Agonia.

Iar exteriorul, e intact.